Feminin (Naționale)

Continuăm seria articolelor despre evoluția selecționatei feminine a Moldovei și participarea ei la meciuri amicale, turnee internaționale, preliminariile Campionatelor Mondiale, Europene și Ligii Națiunilor. Astăzi veți afla despre reînființarea naționalei în 1997 după o pauză de patru ani.

La mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut fotbalul feminin din Republica Moldova trecea printr-o criză profundă. În 1994 și 1995 campionatul țării nu s-a disputat fiind reluat abia în 1996. Evident, nu exista nici echipă națională.

„Erau vremuri negri din istoria fotbalului feminin moldovenesc, rememorează Lilia Popovici-Grizo. Meciuri oficiale nu se disputau. Ne adunam cu fetele la Valea Trandafirilor să ne antrenăm și să jucăm câte o miuță. Cine venea? Marina Polișciuc, Angela Toma, Lena Cara, Vica Chinceva, Tania Mămăligă, Valea Țîrdea, Iana Lifanova, Tania Dascalova, Tania Prodan, Iulia Daranuța, Olesea Bondarenco, Olga Tanscaia. Dar nu reușeam să venim toate odată, fiindcă cineva lucra, cineva se ocupa cu trebuirile casnice. De obicei ne adunam 4-6 fete de două ori pe săptămână. Dacă eram puține întindeam o frânghie și jucam fotbal-volei. Astfel îmbunătățeam tehnica de joc.

De obicei eu jucam în pereche cu Marina Cucinscaia-Polișciuc. Suntem prietene, avem multe în comun. Ea și-a sărbătorit nunta cu Serghei Polișciuc pe 23 octombrie 1992, eu cu Serghei Grizo a doua zi. Cam în aceeași perioadă am născut, eu pe Alina, ea pe Serghei jr. Copiii au crescut împreună. Când veneam la antrenament luam și copiii, chiar și atunci când erau în cărucior. Când au crescut se jucau și ei cu mingea la marginea terenului.

Între timp am făcut cunoștință cu un localnic pe nume Valeri care venea cu prietenii lui să joace fotbal pe terenul de la Valea Trandafirilor. I-am propus să organizăm meciuri în comun, fetele împotriva băieților. Erau niște băieți inteligenți, bine educați. Mai mult, erau jucători tehnici se vedea că și ei se ocupau cu fotbalul la modul serios. Jucau foarte corect, nu erau agresivi, se străduiau să nu ne traumeze. Spre deosebire de echipa formată din sportivii luptători. Eram mai tehnici și când le băteam goluri tare se supărau, după care au început să joace dur. După asta ne propuneau să mai jucăm cu ei dar i-am refuzat...

Când ne adunam mai mulți formam 3 echipe și jucam în sistem eliminatoriu. A fost un caz când echipa noastră de fete a jucat vreo două ore deoarece nimeni nu ne putea elimina.

Nu vreau să mă laud, dar în multe cazuri obțineam victorii în fața băieților când erau organizate asemenea meciuri improvizate. Spre exemplu, vecinul Elenei Colomîțeva-Grizo, tot fotbalist, aflând că și ea a jucat fotbal la nivel profesionist i-a propus un meci de mini-fotbal. Împreună cu Lena, Tania Mămăligă și Aliona Pigușina am format echipa, în poartă a stat soțul meu. Adverasii tare s-au supărat când i-am bătut. La fel ca și în cazul Ianei Lifanova. Soțul ei, Vasile Pogorevici, a propus o partidă în care el cu nănașul și un prieten vor câștiga în fața echipei noastre formată din 5 jucătoare... Tania Prodan este originară din Cricova. La vârstă fragedă a rămas fără părinți și era crescută de fratele și sora mai mare. Deseori o ajutam în gospodărie, în grădină. Ne duceam la ea cu familiile, cu copiii, înoptam acolo. Cineva din localnici au aflat că suntem fotbaliste și deseori ne invitau să jucăm cu ei. Aproape întotdeauna obțineam victorii.

Au fost timpuri vesele. Poze din acea perioadă n-am făcut, era o casetă video, dar, din păcate, nu știu dacă s-a păstrat...

În același timp nu am rupt relațiile cu Evgheni Maximovici Pusicov. Ne sunam des. Întreba ce mai facem. Tare retrăia pentru decăderea fotbalului feminin. Din punct de vedere financiar stătea foarte bine, nu întâmplător în acea perioadă și-a cumpărat și un apartament în sectorul Râșcani. Lucra la o firmă de construcții. Într-o zi a venit la antrenamentul nostru. Am discutat. A văzut că ne menținem condițiile sportive. După plecarea lui am disputat cu fetele și am hotărât să venim la el la oficiu. L-am rugat din nou să ne antreneze. A acceptat. În paralel lucra și ne antrena. Toți banii pe care îi câștiga le cheltuia pentru echipă. Așa entuziaști ca „Maximîci” în zilele noastre nu mai sunt. Era un fanat al fotbalului și merită toată stima noastră pentru crearea și apoi renașterea fotbalului feminin din Moldova”.

După cum am amintit, în 1996 a fost reluat campionatul național la care au participat 5 formații, iar în sezonul 1996/97 cele 6 formații din campionat au disputat și prima Cupă a Moldovei. În vara anului 1997 a fost reînființată și selecționata feminină a țării.

La 23 iunie 1997 naționala Moldovei a ajuns în orașul rus Kaluga parcurgând cu autocarul distanța de circa 1.300 km. În aceiași zi a efectuat un antrenament de aproximativ o oră. A doua zi a avut încă un voiaj de 170 km până în localitatea Bronnițî din regiunea Moscova, unde urma să se întâlnească cu reprezentativa Rusiei.

Gazdele, care se pregăteau peste 5 zile să debuteze la faza finală a Campionatului European din Norvegia și Suedia, au obținut o victorie categorică cu scorul de 10-0 (6-0).

Pentru Moldova au evoluat: Svetlana Cudrițcaia, Marina Cucinscaia-Polișciuc, Iulia Daranuța, Nadejda Nasii, Lilia Popovici-Grizo, Victoria Chinceva, Angela Toma, Ludmila Șvețova-Bogdan, Tatiana Prodan (toate, Codru Chișinău), Elena Cara, Polina Capcanari (ambele, Rapid Hrușova), Olesea Sava, Iana Nartea (ambele, Făclia Anenii Noi), Elena Țurcan, Valentina Țurcan (ambele, Kalujanka Kaluga, Rusia), Viorica Grajdean (KAMAZ Naberejnîe Celnî, Rusia). Antrenor: Evgheni Pusicov.

„Partida s-a disputat pe o ploaie torențială, își amintește Lilia Popovici-Grizo. Mai departe de 10 metri nu vedeam ce se întâmplă. Parcă era un perete. Meciul a fost întrerupt, iar după 20 de minute a fost reluat cu toate că ploua în continuare. În pofida acestui fapt terenul era impecabil, mai bun decât pe Republican. Nouă pe Republican foarte rar ne permiteau să jucăm. În campionatul URSS de obicei evoluam pe Dinamo. De antrenamente nici nu mai vorbesc. Ne pregăteam de meciuri sau pe terenuri improvizate, sau pe stadioane de o calitate modestă de la Stăuceni, SU-5 (lângă Gară), Cecani (pe str. Ginta Latină), Grătiești, Hrușeva. Săracul „Maximîci” făcea eforturi deosebite ca să găsească un loc de antrenament. Când ajungeam la Dinamo ne părea că terenul este ideal. Revenind la meci trebuie să spun că diferența de scor era una reală. Rusoaicele erau cu un cap peste noi, mai ales fizic: înalte, bine clădite. Să nu uităm că noi veneam după un drum lung și obositor, dar mai ales după o pauză internațională de patru ani. În lot aveam multe fotbaliste tinere, neexperimentate. Spre exemplu, Iana Nartea la acel moment avea doar 15 ani. Adversarele au atacat pe parcursul întregului meci. Mă consolează faptul că toate fetele au depus un efort deosebit luptând până la ultima picătură de energie. Întotdeauna un nou început este foarte greu”.

După meci antrenorul Rusiei, Iuri Bîștrițki (apropo, fost jucător la Moldova Chișinău în perioada 1967-1970 pentru care a disputat 106 meciuri și a marcat 7 goluri în campionatul URSS), a declarat pentru corespondentul ziarului „Sport curier”: „Întâlnirea cu Moldova a fost un test util înainte de plecare la etapa finală a Campionatului European. Pentru noi rezultatul nu are o mare importanță. [...] Sunt în relații foarte bune cu Evgheni Maximovici Pusicov. Și când el mi-a propus să organizăm o asemnea întâlnire am acceptat cu plăcere. [...] Aveți o echipă destul de bună. Cel mai important este că echipa națională feminină a Moldovei deja există. Alt ceva că să jucați într-un asemenea ritm pe care vi l-am propus încă nu puteți. Echipa are nevoie în primul rând să capete experiență la nivel internațional”.

De menționat că partida în cauză nu este inclusă în palmaresul echipei naționale a Rusiei.