Echipa de fotbal a uzinei Vibropribor a fost una dintre cele mai puternice din republică în anii ’60. În acea perioadă formația antrenată de cunoscuții specialiști Evgheni Hrokin (fost jucător la ODO Rostov pe Don, Burevestnik Chișinău, echipa orașului Kalinin, participante la campionatul URSS), Boris Țîbin (antrenor emerit al RSS Moldovenești), Nicolae Esin (maestru al sportului din URSS) și Ghenadi Șelcov a câștigat medaliile de argint și de bronz ale campionatului Moldovei, de trei ori s-a calificat în finala Cupei republicii și a devenit campioana ASB „Moldova”.

„În 1963 m-am angajat la uzină în calitate de strungar și chiar din acel an am început să evoluez pentru echipa de fotbal, își amintește Nicolai Adamov, fost jucător și antrenor la Vibropribor. Un an în urmă formația noastră condusă de pe banca tehnică de Evgheni Hrokin a câștigat Cupa Chișinăului, dar a pierdut în finala Cupei Moldovei în fața lui Moldavkabel Bender, scor 0-1. În ’63 eram antrenați deja de Boris Țîbin, un specialist extraordinar, unul dintre cei mai buni din Moldova. În acea perioadă campionatul RSSM se disputa în mai multe etape. Am câștigat seria noastră în dauna puternicei echipe a uzinei Tkacenko din Tiraspol și ne-am calificat în faza finală alături de Temp Tiraspol și formațiile din Dubăsari și Lipcani. Din păcate pentru noi ne-a părăsit Boris Țîbin. El a fost chemat să salveze de la retrogradare Moldova (Zimbru de astăzi) Chișinău, care evolua în acea perioadă în liga superioară a campionatului URSS. A reușit până la urmă, dar a fost o mutare fatală pentru noi. Surprinzător am pierdut pe stadionul Republican în fața echipei din Lipcani, 1-2. Și asta după ce i-am bătut în deplasare cu scorul de 3-1. Astfel, soarta titlului se hotăra în ultima etapă la Tiraspol în meciul nostru cu Temp (la Chișinău a fost înregistrată egalitatea, 0-0). Pentru a deveni campioni aveam neapărat nevoie de victorie, pe când tiraspolenilor le convenea și o remiză. După prima repriză conduceam cu 1-0. Pe banca de rezerve aveam un singur jucător, Vladimir Vlasiuc, care vroia și el numaidecât să participe la joc. În repriza secundă din inițiativă proprie (vă reamintesc că nu aveam antrenor) a ieșit pe teren în locul lui Eric Gusev. Iar ceva mai târziu s-a accidentat un fotbalist de-al nostru și am fost nevoiți să evoluăm în zece. Până la urmă tiraspolenii au egalat și ne-au lăsat fără titlu”.  

În partida decisivă pentru Vibropribor a evoluat următorul „11”: Nicolai Adamov – Iuri Cuț, Mihail Buracinschi (căpitan), Igor Maximenco, Mihail Mocreac – Ghenadi Șelcov, Eric Gusev (Vladimir Vlasiuc) – Leonid Stînga, Vadim Iancea, Leonid Vîdîș, Boris Cojuhari.

În acel sezon culorile echipei au mai fost apărate de portarul Piotr Grekin; fundașii Anatoli Brodețchi, Alexei Gradov; mijlocașii Iuri Diaconov, Boris Bardețchi; atacanții Igor Smocauz, Alexandr Reznic.

„În sezonul următor, își continuă povestirea Nicolai Adamov, pe banca tehnică a echipei a revenit Boris Țîbin. Apropo, el lucra la uzină în calitate de maistru în secția optică. Am avut un început bun de campionat. Iarăși ne-am calificat în faza finală unde au evoluat vechii noștri adversari, Temp Tiraspol, precum și Traktor Chișinău și Moldavkabel Bender. De această dată am avut o prestație mai modestă. Pentru medaliile de aur luptau Temp și Traktor. Soarta titlului iarăși se hotăra în ultima etapă, iarăși la Tiraspol, și iarăși în meciul Temp – Vibropribor. Am făcut tot posibilul să-i facem campioni pe chișinăuieni, dar am pierdut cu 0-1. Prea buni s-au dovedit a fi tiraspolenii, era echipa garnizoanei militare din localitate”.  

Pe lângă medaliile de bronz în campionatul republican Vibropribor în 1964 a câștigat și Cupa Chișinăului, surclasând în finală pe Dinamo cu scorul de 6-0.  

În acel sezon portar de rezervă în locul lui Grekin a fost Anton Ababii (cunoscut antrenor în anii ’70 – ’80). Au părăsit formația Cuț, Gusev, Reznic și Bardețchi. O perioadă scurtă de timp pentru echipă a jucat Igor Dolgariov.

În 1966 Vibropribor a obținut cea mai mare performanță din istoria sa, a câștigat Cupa Moldovei.

„La începutul acelui an echipele moldovenești din Tiraspol, Bender și Bălți, care evoluau în diviziile inferioare ale campionatului URSS au revenit în campionatul republican, povestește Nicolai Adamov. Astfel, la echipa noastră au ajuns fotbaliști valoroși, precum Nicolai Esin, Iuri Zeleneaev (ambii foști jucători la Burevestnik (actuala Zimbru) Chișinău, care în anii ’50 evolua în eșalonul superior al fotbalului sovietic), Valeri Iavorschi, Leonid Tertiac... Cu așa întăriri eram puși pe fapte mari. Funcția de antrenor o îndeplinea N. Esin. La început am câștigat Cupa Chișinăului, după ce în finală am învins pe Traktor. Cea mai grea confruntare din cadrul Cupei Moldovei a fost cu Stroiindustria Bălți, campioană a republicii din acel an. Meciul s-a disputat pe stadionul Republican din Chișinău. A fost 2-2, iar în prelungiri adversarii au ratat o lovitură de la 11 metri. Pe atunci nu se făcea departajarea după executarea penalty-urilor, astfel că a doua zi a avut loc rejucarea partidei. După 90 de minute scorul a rămas 0-0, iar în prima repriză a prelungirilor Leonid Vîdîș a marcat golul victoriei după ce a primit o pasă impecabilă de la circa 30 de metri executată de Valeri Iavorschi. În finală ne-am luat revanșa în fața tiraspolenilor de la Temp pe care i-am învins cu 1-0. Singurul gol a fost opera lui Valeri Iavorschi. Acest succes ne-a permis să debutăm pe arena unională. La 11 septembrie 1966, la Sevastopol, am jucat în Cupa URSS rezervată amatorilor contra formației Metallist din localitate. Gazdele au obținut victoria cu scorul de 2-0 după un arbitraj mizerabil. Ni s-au refuzat 3 (!) goluri perfect valabile. Mai mult, liderul echipei Nicolai Esin, care era și antrenorul echipei, s-a îmbolnăvit în ajunul partidei și n-a mai putut juca până la încheierea întâlnirii, fiind înlocuit cu Igor Maximenco”.  

În finala cu Temp pe teren și-au făcut apariția: Vladimir Kureikin – Anatoli Brodețchi, Mihail Buracinschi (căpitan), Iuri Zeleneaev, Mihail Mocreac – Ghenadi Șelcov, Nicolai Esin – Leonid Tertiac, Valeri Iavorschi, Leonid Vîdîș, Boris Cojuhari. În meciul de la Sevastopol în poartă a stat Nicolai Adamov.

În 1968 Vibropribor a devenit câștigătoarea campionatului republican al Asociației sportive benevole (ASB) „Moldova”. În finala disputată la Bălți chișinăuienii au învins cu scorul de 1-0 formația locală a Uzinei V.I. Lenin, obținând astfel dreptul iarăși să joace în campionatul RSSM.

Ultimul sezon în care Vibropribor a evoluat pe arena republicană a fost 1969. În campionat echipa a ocupat doar locul 10 din 14 (linia de clasament: 26 meciuri, +7=6-13, golaveraj 27-51, puncte – 20), dar a ajuns în finala Cupei pe care a pierdut-o cu scorul de 1-5 în fața formației... Temp Tiraspol. Golul chișinăuienilor a fost marcat de Eduard Sorochin.

Cupa Chișinăului din 1969 s-a disputat pe stadionul „Dinamo” și a fost câștigată în fața echipei Moldovahidromaș cu scorul de 1-0.  

Pentru Vibropribor în acel sezon au evoluat: portarii – Nicolai Adamov și Vasile Golban; fundașii – Mihail Buracinschi (căpitan), Anatoli Brodețchi, Mihail Mocreac, Igor Stempovski, Veaceslav Demidovski, Valentin Șuticov; mijlocașii – Igor Maximenko, Ghenadi Șelcov, Boris Donskoi, Valentin Galac, Vladimir Barșci, Vitali Coroliov, Boris Donscoi; atacanții – Leonid Terteak, Leonid Vâdâș, Eduard Sorochin, Evgheni Mizernîi, Veaceslav Barșci, Valeri Șohin. Antrenor – Ghenadi Șelcov, Leonid Terteak.

În anii ’70 – ’80 Vibropribor Chișinău a evoluat doar în competițiile orășenești, reușind frumoase performanțe: trei titluri de campioană, o clasare pe locul doi și patru clasări pe locul 3.

„În perioada când jucam pe arena republicană în paralel evoluam și în turneele orășenești, dar fără realizări deosebite (un singur loc trei în 1963, spune Nicolai Adamov. În 1974 am revenit la echipa mea de suflet deja în calitate de antrenor (între timp am absolvit Facultatea de educație fizică din cadrul Institutului Pedagogic Ion Creangă). După ce în 1975 ne-am clasat pe locul 3, în 1977 am reușit în premieră să devenim campioni ai orașului. Din lotul echipei au făcut parte portarul Mihail Raidler, fundașii Andrei Vlas, Alexandr Slujenikin, Mihail Plămădeală, Serghei Larin, Anatol Ianeț (una din piesele de bază ale formației pe care l-am invitat în returul campionatului), mijlocașii Mihail Doicev (căpitanul echipei), Veaceslav Barș, Dumitru Topală, atacanții Iosif Evstigneev, Serghei Spatari, Alexandr Bas. Un aport enorm au avut veteranii Leonid Tertiac și Mihail Buracinschi. Cât am stat pe banca tehnică a echipei am mai devenit vicecampioni în 1978 și medaliați cu bronz în 1980. În această perioadă pentru echipă au mai evoluat mijlocașii Serghei Bursuc și Valentin Tcacenco, atacantul Serghei Cojuhari”.  

În 1982 și 1983 Vibropribor obține încă două titluri de campioană a orașului fiind antrenată de Leonid Tertiac.