Unul dintre cei mai cunoscuți jucători și antrenori moldoveni, Gheorghe Mocan, ar fi împlinit astăzi 100 de ani! El este considerat de mulți specialiști unul dintre patriarhii fotbalului moldovenesc. 

Gheorghe Mocan s-a născut la 26 ianuarie 1921 în satul Pitușca, județul Lăpușna (astăzi – raionul Călărași). A evoluat la echipele Mihai Viteazul (1938), Sporting (1939), FC Nistru (1940), Dinamo (1940-41, 1945-49), Nistru CFR (1943-44), Burevestnik (1950-53), toate din Chișinău, și Sportul Muncitoresc din Craiova (1944). A absolvit liceele Bogdan P. Hașdeu (1943) și Alecu Russo (1944), Institutul Pedagogic Ion Creangă (1954). A fost antrenor-jucător la formația Steaua Roșie Chișinău (1954). A lucrat ca antrenor la Institutul Pedagogic Ion Creangă (1954-57), Școala Republicană de Fotbal (1957-60), la echipele Nistru Bender (1961-62), Moldova Chișinău (1962-63), Universitatea de Stat din Moldova (1963), Institutul Politehnic (1964-80, 1985-89), școala de fotbal Nistru (1980-81) și uzina Pișcevic (1982-85). Antrenor emerit al Moldovei (1962). A pregătit mai multe echipe de copii și juniori. A antrenat selecționata Moldovei – câștigătoarea Spartakiadei elevilor din URSS (1959). A fost președinte al Comisiei de instruire a antrenorilor (1958-60), membru al Comisiei de disciplină a FMF (1991-1997) și observator federal (1991-1997). S-a stins din viață la 30 septembrie 1997.

Gheorghe Mocan este discipol al școlii de fotbal Sporting Chișinău, iar primul său antrenor a fost Anatol Delibalt. Într-un interviu pentru ziarul Fotbal Hebdo, publicat în 1996, el a povestit despre fotbalul din acea perioadă:

În anii 1937-38 Sporting, alături de alte 10-11 formații, evolua în Divizia B a campionatului României, iar Maccabi Chișinău și Traian Tighina – în Divizia C. La campionatul municipiului Chișinău participau Grafica, Hackoah, Varta, Cercul Sportiv Municipal, Ștefan cel Mare și altele. Meciurile se disputau pe stadionul Municipal (astăzi - Dinamo), unde se adunau 5-7000 de spectatori. Pe lângă faptul că eram un suporter fidel, jucam fotbal pentru echipa de juniori a Sportingului. Antrenamentele erau conduse de cel mai în vârstă jucător. Pe vremea mea acesta a fost Sabatin, în vârstă de 40 de ani. Era un gigant cu înălțimea 1,92 m. Dacă șuta cu capul spre poartă, balonul deseori ajungea în stradă. În ajunul unor meciuri importante, componența echipei era stabilită de Sabatin împreună cu 3-4 jucători de bază. 

Trebuie să menționez faptul că Sportingul a fost o echipă de amatori. Nu aveam un patron, care să ne susțină financiar. Din formația noastră făceau parte elevi de la licee, militari... În același timp, adversarele noastre din Iași și Cernăuți erau cluburi profesioniste, jucătorii fiind plătiți.

„11”-le de bază al Sportingului – Nistrului (aceeași formație) din anii 1939-40 era următorul: portar – Stegailo, fundași - Șerbănescu și Tcacenco, mijlocași – Mocan, Sabatin, Silaki, atacanți – Beraru, Drăgan, Anăstăsescu, Codreanu, Șimon (rezervă – Belaus). 

Printre cei mai buni jucători care au evoluat vreodată în țara noastră aș vrea să numesc trei fotbaliști. Primul dintre ei e Petea Vâlcov. Era cel mai scund jucător de la Sporting, avea vreo 1,67 m în înălțime, însă el nu ceda în dueluri aeriene. Probabil, datorită capacității sale de a aprecia corect traiectoria balonului. Ultima dată l-am văzut pe Petea în anul 1942. Era în uniformă de caporal și pleca cu divizia sa spre Taman. Se zice că el ar fi murit la Cotul Donului, în Ucraina.

Un alt jucător de mare valoare a fost Piotr Petrov. La vârsta de 39 de ani, el încă era căpitanul echipei Torpedo Moscova. Membru al selecționatei URSS a sindicatelor, Petrov a jucat la Chișinău în 1950.

Și al treilea fotbalist pe care vreau să-l menționez este Mihail Muhortov. Era și el micuț de statură, din care cauză nu i s-a găsit loc în vestita echipă a „ofițerilor”. La Chișinău Muhortov a fost fotbalistul ideal pentru antrenor.  

În 1940 am jucat contra lui Nicolae Covaci (fost căpitan al Naționalei României), pe când el evolua la Ploiești, fiind la o vârstă înaintată. Am avut ocazia să joc contra formațiilor Rapid București și Venus, campioana României.

Au urmat apoi câțiva ani de evoluții pentru echipele moldovenești, după încorporarea Basarabiei în componența URSS.

În 1940 s-a disputat Cupa Moldovei între selecționatele orașelor Bălți, Orhei, Tighina, Cahul, Călărași și Chișinău. Reprezentativa Chișinăului, din care făceam parte și eu, a jucat în finală în compania unei formații alcătuite din militari ruși, staționați la Cahul. Am învins cu 5-0, însă adversara a contestat rezultatul pe motiv că meciul s-a desfășurat la Bălți și nu la Chișinău, cum a fost programat inițial. Conducerea stadionului Dinamo a refuzat să găzduiască partida, deoarece terenul de fotbal se afla într-o stare proastă și erau în toi lucrările de reconstrucție a tribunelor. Finala s-a rejucat la Tighina, unde din nou am obținut victorie cu acelașii scor, 5-0.

În anii 1943-44 am evoluat pentru formația chișinăuiană Nistru CFR, formată prin fuziunea a două echipe, Nistru, formația tipografiei, și cea a Căilor Ferate. Jucătorii de la Nistru aveau mai multe privilegii, bunăoară, călătoreau pe gratis cu transportul feroviar, beneficiau de o reducere de 50 la sută la restaurantele de la gară.

În 1943, la Chișinău au fost organizate mai multe meciuri amicale cu echipe din București, Bacău, Cernăuți și Iași. Iar în 1944 eu am apărat culorile formației Sportul Muncitoresc Craiova și ale reprezentativei orașului Craiova. Cu Sportul am ocupat locul doi în campionatul muncipal, după FC Craiova.

În 1944 a început selecția de jucători pentru clubul Dinamo, iar în 1945 au fost reluate antrenamentele. În acel an am cucerit Cupa și campionatul Moldovei. Adversarele noastre principale au fost echipele de grăniceri din Tiraspol, Tighina și Bălți.

Îmi amintesc acum un moment curios din viața echipei Dinamo: noi jucam în chiloți scurți, în timp ce în URSS fotbaliștii purtau chiloți, cel puțin, până la genunchi. Rămânerea noastră în urma „modei” a deranjat, astfel că într-o zi ne-am pomenit cu un funcționar de la „Ț.K.”, care ne-a cerut achiziționarea imediată a unui echipament „normal”. Echipa nu și-a dorit neplăceri și a executat ordinul.

Începând cu anul 1947 Dinamo a fost admisă în competiția URSS. Îmi amintesc cum în anul 1952, formația noastră, care deja se numea Burevestnik, a încheiat competiția la o diferență de 2 puncte de campioana Lituaniei, care a și promovat în liga superioară. Din vechea componență au rămas doar doi fotbaliști, Sergiu Cornilov și eu. Restul jucătorilor au fost adunați din toată Uniunea Sovietică. Ultimul loc pe care l-am ocupat în ediția 1954 se explică prin faptul că din echipă plecaseră jucătorii invitați, locul lor fiind luat de băștinași, tineri și fără experiență. În anul următor s-a recurs iarăși la o selecție minuțioasă și Burevestnik a promovat în liga superioară.

În 1950 Burevestnik a evoluat cu succes în meciurile de Cupă contra echipelor Dinamo Stalinabad și VMS Moscova. Am fost eliminați din competiție doar în optimi de finală, când am cedat în fața echipei Spartak Moscova. S-a discutat atunci să fie acordat titlul de maestru al sportului câtorva membri ai echipei noastre. Au fost menționați Cornilov, Hodin, Muravschi și eu. Însă, între timp o altă persoană a fost numită în funcția de președinte al comitetului republican pentru sport și el ne-a pus o condiție: „Acumulați 8 puncte în următoarele meciuri din Asia și sunteți „maeștri”. Din păcate, n-am reușit.

După încheierea carierei de jucător, a devenit antrenor, pregătind mai multe echipe, inclusiv de copii și juniori.  

În 1966 selecționata de tineret a Moldovei urma să evolueze în finala Campionatului URSS. În semifinale, Moldova a întâlnit Federația Rusă. În primul meci din deplasare am suferit înfrângere cu 0-1, iar la Chișinău am învins cu 1-0. Tragerea la sorți pentru desemnarea câștigătoarei a fost favorabilă nouă. Însă conducătorii formației adverse au înaintat un demers oficialilor de la Moscova. „Cum, noi, care am adunat jucători din toată Rusia, să nu jucăm finala?” S-a decis atunci să fie organizat al treilea meci, la Magnitogorsk. Arbitrul era din Moscova și partida a început cu o oră mai târziu. În fine, am pierdut cu 0-1, deși mingea n-a intrat în poarta noastră. Arbitrul a inventat golul...