Aleasă gazdă pentru Mondial încă din iulie 1948 (hotărâre luată la Congresul FIFA ce s-a desfășurat la Londra), Elveția s-a dovedit a fi cea mai nimerită opțiune europeană după cel de-al doilea război mondial, ținând cont de neutralitatea recunoscută a „Ţării Cantoanelor”. În preliminarii, și-au exprimat dorința de a participa 37 de țări, dar, în cele din urmă, Polonia și China au renunțat fără a mai disputa vreun meci. Alte patru absențe notabile, care însă nici măcăr nu s-au înscris în cursă, au fost Argentina, Olanda, Portugalia și URSS.

În Elveția, au ajuns în cele din urmă doar 16 selecționate: Austria, Belgia, Brazilia, Cehoslovacia, Anglia, Franța, Ungaria, Italia, Coreea de Sud, Mexic, Scoția, Elveția (calificată din oficiu, fiind țară gazdă), Turcia, Uruguay (calificată din oficiu, campioana en-titre), RFG (Germania de Vest) și Iugoslavia.

Acestea au fost împărțite în câte patru grupe. Pentru prima oară, de altfel și singura dată, capii de serie (opt la număr), au fost stabiliți înainte de disputarea preliminariilor! Așa se face că Turcia s-a numărat printre ei, după ce a reușit să se califice în dauna Spaniei, beneficiind de statutul ibericilor! Tot în grupe, s-a mai consumat un fapt inedit. Echipele considerate capi de serie n-au evoluat una împotriva celeilalte, cum de altfel nici „outsiderele” nu s-au duelat între ele. Spre exemplu, Brazilia și Franța (capi de serie) nu s-au întâlnit, deși erau în aceeași grupă (1), cum de altfel nici Iugoslavia și Mexic (tot grupa 1) n-au apucat să joace una împotriva celeilalte.

După prima fază a competiției, cea a grupelor, s-au stabilit perechile din semifinale: Ungaria și Uruguay, respectiv Austria și Germania. Cu 4-2 i-au învins maghiarii pe campionii en-titre, în timp ce nemții au administrat un sever 6-1 Austriei. Cei din urmă s-au revanșat însă în finala mică, obținând bronzul, după succesul cu 3-1 în fața Uruguayului.

Pe 4 iulie 1954, pe „Wankdorf Stadium” din Berna, în prezența a 60.000 de spectatori și o ploaie deasă, au dat piept, în finala Cupei Mondiale, Ungaria și RFG. A fost pentru prima dată când două țări s-au întâlnit de două ori la același turneu. În faza grupelor, maghiarii au reușit să se impună cu incredibilul scor de 8-3. Însă nemții au folosit un prim „11” improvizat, preferând să-și odihnească titularii, mai ales că eșecul îi ferea de o confruntare cu Brazilia în „optimi”. Chiar și-așa, drasticul rezultat nu era considerat o mare surpriză, pentru că la acea vreme naționala Ungariei domina fotbalul mondial. „Mighty magyars” sau „Teribilii maghiari”, cum erau denumiți în presa de la acea vreme, au ajuns în finală după o incredibilă serie de 31 de partide fără înfrângere. Mai exact, ultima înfrângere a ungurilor se consemnase pe data din 14 mai 1950, răstimp în care au triumfat la Olimpiada din 1952 de la Helsinki și au învins Anglia în dublă manșă: 6-3 la Londra (prima înfrângere în Insulă pentru Albion furnizată de către o echipă non-britanică) și 7-1 la Budapesta!

Așadar, nimeni nu s-a mirat când după doar nouă minute scurse din finală, Ungaria conducea deja cu 2-0, după golurile marcate de căpitanul Ferenc Puskas (devenit ulterior starul „galacticilor” de la Real Madrid și Czibor. Ceea ce a urmat a lăsat cu gura căscată o lume întreagă. În minutul 18, era deja 2-2, după golurile lui Morlock și Rahn. Iar cu șase minute înainte de final, același Helmuth Rahn (poreclit „Der Boss”) a dat lovitura de grație. S-a făcut 3-2, iar Germania și-a adjudecat primul trofeu din bogata sa istorie!

Finala a avut parte și de un moment controversat. În minutul 88, Puskas a reușit să înscrie, numai că arbitrul englez Ling a anulat golul. Acesta a luat decizia deoarece avusese impresia că asistentul galez Merwin Griffith a semnalizat o poziție de ofsaid. Se pare că tușierul doar alerga fluturând energic steagul, faza prinzându-l pe picior greșit. După acest incident, asistenții au fost obligați să alerge cu vârful fanionului îndreptat spre sol!

După multă vreme, s-a mai ivit un semn de întrebare legat de succesul nemților. Aceștia au fost acuzați de către maghiari de dopaj. La o jumătate de secol distanță, adică în 2004, istoricul german Guido Knopp a reușit să elucideze enigma, făcând public rezultatul analizei sale într-un documentar difuzat de ZDF. Acesta susține că, la pauza meciului, jucătorilor nemți li s-au administrat injecții cu vitamina C, utilizându-se un ac provenit de la un doctor de origine sovietică. Astfel, susține istoricul, se explică de ce numeroși componenți ai acelei echipe s-au îmbolnăvit de hepatită imediat după încheierea turneului!

Curiozități

În preliminarii a participat și Regiunea Saar (actualul land Saarland). În acea perioadă de după război, mai exact între 1947-1956, regiunea era teritoriu german aflat sub protectorat francez.

Polonia a declarat forfait imediat ce a aflat că în preliminarii urma să înfrunte Ungaria. Cum „leșii” au considerat că-n fața maghiarilor n-au nicio șansă, au preferat să se retragă!

România a fost repartizată în grupa a 8-a a preliminarilor, alături de Cehoslovacia și Bulgaria. Din păcate, deși „tricolorii” i-au învins în dublă manșă pe vecinii de la sud de Dunăre, 3-1 la București (două goluri aparținându-i marelui Iosif Petschovschi) și 2-1 la Sofia, românii au fost înfrânți de cehoslovaci, 0-2 la Praga și 0-1 la București. Au fost primele preliminarii ratate de către roș-galben-albaștri.

Unic a fost modul în care Turcia a ajuns la mondiale. Selecționata „ienicerilor” s-a duelat într-o grupă din care făcea parte și Spania. După meciurile de la Madrid, 4-1 pentru iberici, și de la Istanbul, 1-0 pentru amfitrioni, scorul era egal (trebuie precizat că la acea vreme nu se ținea cont de golaveraj). Pentru departajare, a mai fost nevoie de o confruntare, ce a avut loc pe teren neutru, la Roma. Cum și după prelungiri scorul a fost tot egal, 2-2, a urmat... tragerea la sorți. A fost singura dată când o națională a ajuns la turneul final în acest mod.

Pentru prima oară s-au desfășurat cu adevărat preliminarii și pe pământ sud-american. Până în 1954, toate selecționatele de pe acest continent ajunse la C.M. au beneficiat de forfaituri, fără a fi nevoie să dispute propriu-zis vreun meci.

Partida de deschidere, Iugoslavia - Franța 1-0, desfășurată pe 16 iunie 1954 la Lausanne, a fost primul meci televizat din istoria mondialelor.

A fost ediția cea mai prolifică din punct de vedere al golurilor marcate în raport cu meciurile jucate. Au fost 140 de reușite în 26 de partide, adică o medie de 5,38 goluri / meci. Cea mai generoasă confruntare a fost sfertul de finală Austria - Elveția 7-5, și acum un record în ceea ce privește golurile înscrise într-un singur joc! Golgheter al turneului a fost un alt fotbalist maghiar de legendă, Sandor Kocsis, cu 11 goluri.

În timpul partidei din grupă Ungaria - RFG, 8-3, suporterii germani au solicitat în repetate rânduri demisia antrenorului Sepp Herberger, cel care a preferat să-și odihnească titularii.

„Bătălia de la Berna”, așa a rămas în istorie sfertul de finală dintre Ungaria și Brazilia. Maghiarii s-au impus cu 4-2, într-un duel considerat și-acum ca fiind cea mai dură dispută din istoria campionatului mondial. Au fost 42 de faulturi, trei eliminați (N. Santos, Humberto și Bozsik) și două penaltiuri. După fluierul de final, pe tunel și la vestiare s-a iscat o bătaie generalizată, în care au zburat ghete și sticle, oprită cu greu de poliția elvețiană. Cei mai „șifonați” au ieșit brazilianul Pinheiro și managerul maghiarilor, Gusztav Sebes, ambii alegându-se cu tăieturi și copci în urma sticlelor pe care le-au „colectat”.

Ungaria - Coreea de Sud 9-0, reprezintă și acum cea mai mare diferență într-un meci la un turneu final. Performanța a fost egalată în 1974, Iugoslavia - Zair 9-0, și în 1982, Ungaria - El Salvador 10-1.

În 2003 a fost realizat filmul „Miracolul de la Berna”, o producție germană!

Nemții au beneficiat de ghete cu crampoane detașabile, furnizate de către Adolf Dassler, adică de nimeni altul decât cel ce a fondat, alături de fratele său, compania Adidas. Cu siguranță, acest mic detaliu a contat enorm în economia finalei, disputate pe o ploaie măruntă.

Germania a fost prima și, probabil, va rămâne singura, națională ce a cucerit titlul mondial cu o echipă formată doar din fotbaliști amatori. La acea vreme, jucătorii nemți nu aveau statut de profesioniști.

Prima pereche de frați care a cucerit titlul mondial a fost cea formată din Fritz Walter (totodată și căpitanul naționalei Germaniei) și Ottmar Walter. Cei doi au fost titulari în linia de atac a campioanei mondiale în finala jucată la Berna.

Statistica Campionatului Mondial din 1954 o găsiți AICI.

Sursă: publimix.ro