• Fii alături de Echipa Țării

Povestea lui Ion Caras

11 sep 2020 de Ion Robu

Scurt pe doi, în loc de introducere. În special pentru lumea foarte grăbită, absorbită de Internet. Ion Caras este fotbalistul cu cea mai puternică lovitură de la distanță mare - gen Ronald Koeman ca să aveți o închpuire cît de cît despre forța lor – în istoria fotbalului moldovenesc, fapt remarcat și de wikipedia. Cu șuturile sale trăsnet a marcat patru goluri celebrei Dinamo Kiev, două dintre care chiar lui Viktor Cianov, membru al selecționatei URSS. Este concomitent antrenorul moldovean cel mai de succes, conform statisticii Federației de profil din țară, cu 4 cele mai impresionante meciuri din cele 10 disputate de echipa națională pe parcursul ultimelor trei decenii de la înființare.

 

Distinsul domn Gheorghe Mocan

Sfîrșit de august 1967. Ion Caras se pregătește să vină la Chișinău. A fost admis la Institutul Politehnic ”Serghei Lazo”, facultatea construcții civile și industriale. ”O să reconstruim, cu ajutorul tău, Bălțiul nostru prăpădit”, îi spune, mai în glumă, mai în serios, la plecare tatăl, domnul Ștefan. O frază ce i s-a întipărit pe viață în memorie.

 

La prima lecție de educație fizică face cunoștință, de la distanță, cu un domn elegant, bărbierit cu multă acuratețe, pînă la sînge. Are și o șeveliură clasică, păr bine îngrijit, dat frumos peste cap. Dar, cel mai tare atrage atenția costumul său sportiv, albastru, cu o frumoasă literă D pe piept, în dreptul inimii. Avea să afle, mai tîrziu, că este unul dintre cei mai buni fotbaliști moldoveni în perioada 1930-1960, domnul Gheorghe Mocan, originar din Pitușca Călărașilor.

 

Profesorul elegant îl surprinde plăcut pe bălțean și la finele antrenamentului în care accentul s-a pus pe fotbal. Se apropie de el și-i propune: ”Avem la Politehnică cîteva echipe de fotbal. Vino în continuare la antrenamente”. Bucuros, acceptă. La încheierea următoarei ședințe de pregătire Gheorghe Ivanovici, care a devenit primul său antrenor,  îl întreabă mirat: ”Tu de unde ai șutul acesta puternic? Te-ai mai antrenat la cineva?”  

– Deloc. Am jucat doar fotbal pe maidanul de lîngă casă, de cum am început să lovesc mingea. Am un frate mai mare, Eugen, care-mi dă sfaturi și joacă la echipa Institutului Pedagogic din Bălți”, răspunde novicele.

 

”Atunci cînd eram singur acasă, în copilărie, șutam la nesfîrșit în poarta casei. Am dărîmat - țin bine minte, pentru că am mîncat și papare bunicele pentru asta - două dintre ele. Aveam șut bun, dar și o sumedenie de carențe tehnice. Cu ajutorul lui Gheorghe Ivanovici, care a devenit primul meu antrenor, încetul cu încetul am început să înlătur deficiențele, să pun la punct multe calități.  Și cîte alte lucruri interesante mi-a spus, cîte finețuri am însușit cu ajutorul lui! Știa mult fotbal, explica clar și mai era un pedagog iscusit cum rar întîlnești.

 

La sfîrșitul anului întîi am fost inclus în prima echipă a Institutului, pe post fundaș stînga, grație în mare măsură șuturilor mele, capacitatea de a transmite ușor, repede balonul de pe o extremă pe alta, în zona careului de 16 metri. Am să mai revin la temă, pentru că șutul puternic de la distanță (30-50 metri depărtare de poartă) a fost As-ul meu, atuul care m-a evidențiat de toți și m-a ținut mult în echipă. Este o poveste aparte”, rememorează septuagenarul.

 

Dar dacă nu absentam la catedra militară?

În ajunul zilei care mi-a marcat destinul am avut trei antrenamente. Toate mai lungi, ca de obicei. Am intrat în odaie, seara, mort de oboseală și la puțin timp am adormit buștean.A doua zi avem lecții la catedra militară. Regula la Politehnică era următoarea. Dacă lipseai odată – erai avertizat. După a doua absență – erai exmatriculat. Dimineața, însă, nu mă pot trezi odată cu ceilalți colegi.

- Ioane, tu mergi la lecții?

- Băieți, vă rog, încă trei minute.  

Colegii mă stimau. Așteaptă, dar eu nici vorbă să mă ridic din pat.

- Ion, mergi ori nu?

- Băieți, vă ajung din urmă.

 

A urmat un pui de somn dulce pe care-l țin minte toată viața. Mă trezesc, mă uit la ceas. E ora 11.00. Mamă dragă, încasez avertismentul. Ce-i de făcut? Hai, mai întîi, să mănînc ceva la cantină.  

La primul etaj, cînd ajung lîngă recepție, se aude zbîrnîitul telefonului. Femeia de serviciu ridică receptorul. Aud glasul ei: ”Ivan Caras? Iată-l, e chiar lîngă mine”. Iau receptorul și aud glasul coechipierului Victor Stroganov, care era în probe la formația de maeștri Moldova. Așa se numea atunci.

 

- Vania, fundașul echipei de rezerve a Moldovei, Petru Todica s-a accidentat și nu poate juca astăzi. M-au rugat să găsesc pe cineva de urgență în locul lui. La 13.30 avem meci de verificare cu dublorii de la Ciornomoreț Odesa. Am vorbit despre tine. Te-au acceptat. Vino repede la baza echipei.

 

Baza e în capătul Botanicii. Eu-s la sfîrșitul Rîșcanovcei. Ghete ca lumea, cu crampoane, n-am. Din una dintre ele cu care jucam a început să se vadă degetul mare. Stomacul îmi dă de știre că e timpul să îmbuc ceva. Ce-i de făcut? Fuga în odaie, imi iau ghetele mele scofîlcite și pornesc cu pas alert spre stația autobuzului ce lega Rîșcanovca cu Botanica. Ca într-adins, nu vine la timp și cînd am ajuns la baza Moldovei era deja aproximativ 12.10. Nimeni nu mă așteaptă și stau pe teritoriu, lîngă cantină.

Un miros plăcut adie în preajmă. Din încăpere iese Maria Alexandrovna, bucătăreasa. Se uită la figura mea sfrijită, necăjită și mă întreabă pe cine aștept. Îi răspund că m-au chemat să joc fotbal.  

 

– Ei, mai este pînă la ora meciului, hai să te hrănesc.  

 

N-am așteptat să mi se spună a doua oară. Servesc tot ce mi se pune pe masă, inclusiv două feluri doi. Sînt sătul, fericit într-un fel. În pragul ușii apare un bărbat înalt. Este antrenorul secund al Moldovei, Veaceslav Chiricenco. Mă întreabă cine-s.

- Ivan Caras.

- Mă, zăpăcitule, tu nu știi că înainte cu 4-5 ore de meci nu se mănîncă?  

Cuvinte grele, urîte curg spre mine.  

- Marș la vestiar, prostănacule. Ia tricoul cu numărul trei și fuga în teren.  

 

Partida urma să înceapă peste aproximativ zece minute. Echipele erau deja la încălzire. Cobor repede scările ce duc spre gazon. Mă împiedic de ceva, cad, îmi julesc bine un genunchi. Din tribune se aud rîsetele celor veniți să vadă partida.  

 

Urma să-l am în grijă, pe flancul meu, pe Zvenigorodski, un atacant bun, tehnic, dar care din cauza caracterului său, era pus să joace și la rezerve. Încearcă să mă dribleze din prima. Nu reușește. Următoarele tentative, de asemenea, se soldează, cu eșecuri. Încep să aud un vocabular murdar ce nu mai recepționasem. Nici nu-mi pasă. Îmi fac datoria și după ce îl las cu buza umflată pe odesitul obraznic trimit diagonale lungi spre careul advers. Trei dintre ele sînt transformate în gol de Bordovskih. Scor final, 3-1. Intrăm în vestiar. Domnul Veaceslav Chiricenco, un om de altfel cult, calm, se uită puțin vinovat spre mine și rostește: ”Intră la antrenorul-șef, Vasilii Nicolaevici Sokolov”.

 

Intru sfios în biroul dumnealui și fac cunoștință cu un bărbat înalt, în etate, de vreo 70 de ani, uscățiv, cu o privire severă și ochelari pe nas. ”Ivan, ai să joci duminică pentru Moldova fundaș stînga”. Nu-mi vine să cred urechilor. Este incredibil, dar adevărat.

 

Uneori, mă gîndesc și mă întreb. Dacă nu absentam atunci de la catedra militară, aș mai fi devenit fotbalist de performanță?

 

 

Discuția cu celebrul antrenor Gavriil Kacialin

Unul dintre cei mai deștepți, inteligenți antrenori sovietici, Gavriil Kacialin a fost oaspete frecvent la Chișinău după ce a abandonat cariera sa frumoasă. A pregătit selecționata URSS, care a devenit campioană olimpică la Melbourne (1956). Așa s-a întîmplat că am purtat, la baza echipei Nistru, o discuție cu dumnealui.

- Ivan, m-am uitat în fișierul tău biografic și am văzut că ai absolvit două instituții de învățămînt superior. Ce dorești să devii în continuare?

- Antrenor de fotbal.

- Citești ceva în timpul liber din literatura sportive?

- Sigur că da.

- Care-i ultima carte citită?

- „Ecuații cu șase necunoscute” de Nikolai Platonov. E despre volei.

- Îți faci și însemnări cu creionul pe paginile cărților citite?

- Am un caiet unde notez tot ce-mi place.

- Îți dau un sfat. Niciodată să nu accepți funcția de antrenor-șef la prima ofertă, pentru că, la sigur, ai să cazi și s-ar putea să nu mai dorești să antrenezi. Începe treptat să însușești profesia: copii, juniori, antrenor-secund…

 

Am ținut cont de sfatul dumnealui și chiar dacă mai puteam să joc fotbal de performanță, în 1987, înainte de a pleca la Școala de la Moscova, m-am dus la Școala de fotbal din cartierul Rîșcanovca și am luat o grupă de copii. Printre ei, rețineți, figurau Serghei Iepureanu, Iulian Bursuc, Oleg Șoimu, Oleg Belan… După absolvire am început să antrenez Tighina Bender, cu care am promovat în liga următoare a campionatului sovietic, apoi selecționata Moldovei, alte echipe, capitole aparte în cariera mea despre care se poate de povestit multe. Redau doar un fragment despre meciul Georgia – Moldova.

 

Colecția de vinuri oferită de Aleksandr Civadze  

Debutul ca antrenor al echipei naționalei a fost la fel de spectaculos, frumos, ca și startul, legitimarea la Moldova Chișinău. Învingem în primul meci oficial din preliminariile CE, la ea acasă, echipa Georgiei, în prezența a circa 40 mii de spectatori, a prim-secretarului Eduard Șevarnadze, care a declarat categoric, supărat tare după înfrîngerea suferită (0-1) ”Eu la fotbal nu mai vin!”.

 

La antrenamentul de acomodare cu arena ”Boris Paiciadze” vine Sașa Civadze, antrenorul gazdelor, o bună cunoștință de-a mea. Ne salutăm, îmbrățișăm, discutăm puțin. Este mai mult ca sigur că va cîștiga meciul. Și avea tot dreptul să fie, pentru că avea o echipă foarte bună, competitivă, cu frații Arveladze, Kinkladze, jucători care deja se afirmaseră și la cluburi de peste hotare. La despărțire îmi oferă o colecție de șase sticle cu cele mai bune vinuri georgiene.

 

- Vania, ”dorogoi”, eu știu că aveți vinuri faimoase, dar și ale noastre sînt foarte bune.  

 

Enervat, indispus, la conferința de presă nu a venit. La trimis în locul său pe secundul Otar Gabelia. În schimb, la despărțire, și-a luat rămas bun de la noi chiar Nona Gaprindașvili, multiplă campioană mondială la șah, buna cunoștință a sponsorului echipei naționale Nicolae Ciornîi. Dumnealui, fericit pentru victorie, și-a permis să facă țăndări, în prezența ei, un pahar de cristal pentru succesul extraordinar obținut, comentînd scurt gestul: ”Baftă și mai departe!”.  

 

Cum a fost posibilă victoria? Doar gazdele au avut o superioritate teritorială evidentă, au atacat masiv, au șutat des pe spațiul porții apărată magistral de  Vasile Koșelev, dar, rețineți, nu și-au creat pe tot parcursul întîlnirii o fază clară de gol, pentru că ne-am apărat exemplar, am contraatacat frecvent.  

 

În ajunul partidei am avut o străfulgerare de memorie. Mi-am adus aminte involuntar de un meci important din deplasare, încheiat la egalitate (0-0) în perioada cînd echipa Moldova era antrenată de Victor Korolkov, un foarte bun tehnician.  

Am decis să aplic aceeași schemă tactică. Am jucat cu doi libero. Sergei Stroenco și Sergei Nani, fundașii la marcaj Sergiu Secu, Valerii Pogorelov și Andrei Stroenco și, pînă la urmă, totul a ieșit perfect.  

 

Cinci goluri de neuitat la Podgorica

Federația îi mai acordă o șansă de a antrena echipa națională după mai bine de 10 ani. Desigur, cuvîntul decisiv, cum e și firesc, în luarea deciziei i-a aparținut președintelui FMF, domnului Pavel Cebanu, fost coechipier cu Ion Caras la Nistru, coleg de odaie timp de doi ani la Școala Superioară de Antrenori de la Moscova.  

”Îi mulțumesc mult pentru încrederea acordată, bunele relații ce le avem și în prezent. Ne știm unul pe altul aproape perfect. Zic aproape, deoarece, am impresia, nimeni nu va pătrunde niciodată în tainele sufletului său pînă la capăt, într-atît de enigmatic, de nepătruns, este Pavel Cebanu”, afirmă Ion Caras.

 

2013, Podgorica, meciul cu selecționata Muntenegrului, care fuseseră un timp liderul grupei. Victorie surprinzătoare cu 5-2. Este primul și deocamdată unicul meci oficial din deplasare cînd echipa noastră marchează cinci goluri.  

”Ai văzut cu ce poftă șutau la poartă jucătorii în ajunul partidei?”, așa îmi explică fugitiv cauza victoriei obținute antrenorul Ion Caras, la puțin timp după fluierul final.  

În hotelul în care am fost cazați aud – o altă surpriză – la cantina din subsol, imnul țării intonat de toți membrii echipei naționale. Privirea lui Ion Caras, ca și după meciul de la Tbilisi, începe să se împăienjenească, să se umezează. Plîng și bărbații, uneori.

 

Sfaturi date nepotului Ștefan Bodișteanu

Este în prezent tutore la Școala fedeală de antrenori. Are mult de lucru, dar întotdeauna găsește timp să discute cu nepotul Ștefan Bodișteanu, fost căpitan al selecționatei României Under-16, care anul curent a debutat cu Viitorul Constanța, la Sibiu (0-2), în campionatul României. La nici 17 ani împliniți a fost introdus în teren la acest scor.  

Ștefan este indispus, nemulțumit, cere un sfat.  

”Ștefane, asta-i toată sarea și piperul, esența și șansa oferită unui jucător intrat la schimb. El trebuie să fortifice prestația echipei sale. Tu trebuie să obții, în asemenea cazuri, minimum, cîteva lovituri libere, de pedeapsă, să dai cîteva pase care să pună în pericol poarta adversă, să încerci să obții chiar și un penalti, să marchezi”, îl consolează Ion Caras.

 

În următorul meci Ștefan a obținut o lovitură de la 11 metri din care s-a înscris. ”Este mai talentat decît mine. Chiar este și mai profesionist. Unii de la Constanța îl supranumesc Iniesta. Depinde mai deprate, în fond, doar de el, deși contează și norocul sportiv, cum își va pune în aplicare, în practică calitățile sale. Așa cum eu am pus la punct lovitura de la distanță, rămînînd încă circa 30 de minute după fiecare antrenament pe gazon și cizelînd-o așa cum îmi cerea, mă sfătuia Gheorghe Ivanovici: ”Uite, Ioane, cum trebuie să fie piciorul de sprijin în momentul șutului. Apoi trebuie să te contopești cu mingea, cu șutul, să fiți un tot întreg! Ea trebuie să fie expediată pe poartă așa cum un lemnar iscusit bate cu o singură lovitură de ciocan ținta, pînă la gămălie, într-o scîndură!”, se destăinuie Ion Caras.

 

... Am avut norocul să fiu prezent, să urmăresc ”pe viu”, datorită Federației naționale (Merci mult!), toate cele patru meciuri memorabile incluse în Top-10, disputate sub bagheta antrenorului emerit Ion Caras: la Jacksonville (SUA), Tbilisi, Chișinău, Podgorica. Imaginar, ca și toți fanii echipei naționale, am avut impresia că am făcut atunci corp comun cu ea, că am participat și eu la victoriile ei și am fost fericit în acele clipe. Or, nu asta-i viața ce ne-o dorim toți?