Miercuri, cu Andrei Prodan

La sfârşitul anului 1992 reputatul ziarist, statistician şi istoric de fotbal român Eugen Petrescu a publicat în ziarul „Fotbal Plus” un fascinant serial întitulat „Fuga în Apus”, despre fotbaliştii din ţările est-europene care după instalarea Cortinei de Fier au părăsit țara, alegând calea exilului. 

Partea a treia a serialului a fost dedicată jucătorilor români şi se numea „Românii care au ales libertatea”. Amintind de fotbalişti care au evadat din ţară în perioada regimului comunist (1947-1989), Eugen Petrescu, care mi-a fost prieten şi mentor, nu l-a numit pe basarabeanul Nicolae Simatoc.

În editorialul de astăzi îmi voi permite să-l completez pe regretatul meu coleg. 
 

Pentru început, articolul propriu zis al lui Eugen Petrescu:
 

„Istoria „fugii” fotbaliştilor români din „raiul” socialismului victorios începe cu multă vreme în urmă, mai exact din 1947, când Iosif Fabian îşi găseşte refugiu în Italia. Avea să joace la Torino (da, la marele Torino, campion al Italiei 1947-48, pentru care a marcat 9 goluri), la Lucchese şi la Bari.
Ştafeta continuă, printre alţii, cu Mircea Petescu, campion european cu „naţionala” română de juniori în 1962 şi dublu campion naţional cu UTA în 1969 şi 1970, „rămas” în Olanda spre sfârşitul carierei de jucător activ. 
În aceeaşi perioadă „fuge” şi Alexandru Sătmăreanu (II), unul dintre apărătorii de seamă ai naţionalei şi ai lui Dinamo, care – sub numele de Alex Szatmari – joacă două sezoane la V.f.B. Stuttgart, în Germania „federală”, înainte de a trece oceanul pentru a-şi încerca norocul în soccerul american. Astăzi trăieşte într-un orăşel de lângă Munchen, unde se ocupă de un mare magazin specializat în comerţul cu încălţăminte.
Tot în Germania occidentală s-au refugiat Marcel Răducanu, despre care săptămînalul nostru a scris nu demult, dar şi Viorel Năstase, un atacant de mare talent, „rămas” la TSV Munchen 1860, de unde a fost transferat la Catanzaro în 1981.
„Goana” spre vest continuă frenetic, anii marcând cazuri mai mult sau mai puţin celebre, între care cei trei „rapidişti” de la Goteborg (după meciul cu Orgryte, pentru Cupa InterToto), Alexandru Aprodu, Gabriel Ciolponea şi Lucian Ilie, sau cazul notoriu al lui Miodrag Belodedici.
A fost nevoie de o revoluţie pentru ca românilor să li se recunoască dreptul de a-şi alege locul unde să vieţuiască şi mijloacele de existenţă”.

Iar acum completările de rigoare.
În iarna anului 1947, Iosif Fabian a evadat din România, unde tocmai urma să fie instaurat comunismul, alături de alţi doi fotbalişti. Unul dintre aceştia a fost basarabeanul Nicolae Simatoc (născut la 1 mai 1920 în satul Grimăncăuţi, din preajma Bricenilor), coleg cu Fabian la formaţia Carmen Bucureşti. 
După cum afirmă fiul lui Nicolae Simatoc, Silvio, fuga a fost pregătită minuţios şi în mare secret, iar în organizarea evadării a fost implicat şi clubul AS Roma, unde urma să evolueze basarabeanul. Luând trenul spre Timişoara, oraş în care Simatoc şi-a început activitatea fotbalistică, fugarii au ajuns în Iugoslavia cu gândul să nimerească în Italia. În Iugoslavia li s-a alăturat Aleksandar Aranđelović, jucător la Steaua Roşie Belgrad. 

„Drumul prin munţii iugoslavi spre Italia a fost catastrofal pentru cei patru fotbalişti, ei toţi fiind la un pas de moarte din cauza frigului, zăpezii şi necesităţii de a trece un râu în plină iarnă”, povesteşte Silvio Simatoc. ”Tata a contractat o dublă pneumonie şi a ajuns într-o stare între viaţă şi moarte la Milano, în timp ce unul dintre fotbalişti şi-a pierdut un picior”. 

După evadare, regimurile comuniste din România şi Ungaria (Nicolae Simatoc avea dublă cetăţenie) au declanşat împotriva lui o adevărată campanie de denigrare. I s-a retras cetăţenia, devenind apatrid. Până la plecarea în Australia (1963) circula cu certificat de refugiat eliberat de Crucea Roşie. Mai mult, s-a încercat chiar şi numele lui Nicolae Simatoc să fie şters din analele fotbalului românesc...
Basarabeanul a jucat în Italia ca „apolides” (apatrid), ipostază în care au mai activat românul Iosif Fabian, sârbul Aleksandar Aranđelović, croatul Ivan (Ivo) Šuprina Petrović şi fraţii István şi Ferenc Nyers, maghiari de origine. Cu István Nyers, care în Italia a purtat prenumele Stefano, Simatoc a fost coleg la Inter Milano în sezonul 1948/49.

Debutul lui Nicolae Simatoc în fotbalul peninsular a fost unul scandalos, deoarece a constituit caz de litigiu între AS Roma, care a investit bani în planul de evadare din România, şi Inter, care l-a tratat şi l-a pus pe picioare după ce a ajuns în Italia într-o stare de sănătate critică. A ales clubul din Milano şi deoarece conducerea lui Inter cu ajutorul consulatului italian din Budapesta a organizat evadarea soţiei sale, Etel, din Ungaria în Peninsulă.

Cu toate că nu era refăcut complet, Nicolae Simatoc a jucat pentru «nerazzurri» în ediţia 1947/48 şapte meciuri şi a marcat 3 goluri, iar în sezonul următor a devenit vice-campion al Italiei.
După o escală la Brescia Calcio, în 1950 basarabeanul s-a transferat la FC Barcelona unde a reuşit consacrarea deplină, devenind campion al Spaniei (1952) şi dublu câştigător al Cupei Spaniei (1951 şi 1952). Ultimul club la care a evoluat Nicolae Simatoc a fost Real Oviedo (sezonul 1952/53).

În componenţa Barcelonei, Nicolae Simatoc (al doilea din drepata, jos) a câştigat titlul de campion al Spaniei în 1952.